De mult nu am mai întâlnit un om atât de savuros, cu un talent narativ excepțional. Un om care te face să râzi cu o ușurință inexplicabilă. Cu siguranță am fost norocoasă, dacă mă mai gândesc și că suntem născuți în aceeași zi și în aceeași lună (23 octombrie) atunci mi-e lesne de înțeles cum de ne-am înțeles atât de bine.

Despre dirijorul Lawrence Foster știam deja de o vreme și să ajung să-l intervievez tocmai pe el a fost o bucurie certă.  Anul acesta a urcat din nou pe scena Festivalului Internațional George Enesccu.

S-a născut în Los Angeles în 1941. Este americanul căruia îi curge prin vene sânge românesc. Iar de România este îndrăgostit de când se știe.

L.F. “Ambii părinți au fost români, locuiau în Iași iar înainte de război, în 1935, dacă nu mă înșel, au părăsit România, au plecat spre Franța și de acolo, pe ultimul vas Normandia din 1939, urmând ca apoi să ajungă în America. Părinții mei aveau o casă minunată în Iași. Am văzut-o. Au plecat, pur și simplu, pentru că viitorul nu arăta tocmai bine acolo, atunci. Am avut un frate care s-a întors cu părinții mei în România, dar a făcut pneumonie și a murit înainte ca eu să mă nasc. Este îngropat aici, în București. Apoi, tatăl meu a murit când aveam patru ani, iar numele Foster, așa cum îți poți imagina, nu este un nume românesc, este american. Am fost adoptat de soțul mamei, de după moartea tatălui meu, iar el mi-a dat numele său – Foster. „

Auzea rar limba română acasă chiar dacă mama era româncă și avea o mulțime de  prieteni români. În 1967 a venit în București, dornic să vadă care-i sunt rădăcinile.

L.F. “Ulterior am făcut un tur lung prin România, în 1969, fiind un tânăr dirijor la acea vreme. Aici mi-am cunoscut și soția, Angela. Am întânit-o în Arad, eram la o recepție. Ne-am plăcut și ne-am căsătorit. A fost dificil pentru ea să plece din țară, pe acea vreme eram directorul orchestrei simfonice din Huston, aveam un reprezentant în Guvern, Herbert Walker Bush, el a scris personal o scrisoare pe care i-a trimis-o lui Nicolae Ceaușescu ca să grăbească toate procedurile astfel încât soția mea să poată ieși din țară. Totul a durat șase luni, nu un an sau doi. Angela era o tânără pregătită profesional și atunci era destul de dificil ca cei ca ea să fie lăsați să plece, în acea perioadă comunistă. „

Are o singură fiică de care este atât de mândru că îi sclipesc ochii de fiecare dată când vorbește despre ea.

L.F. “Este minunată, acum împlinește 37 de ani, lucrează ca director de comunicare la Unicef pe zona de est a Asiei. Este minunat ce face, numai că locul în care este îmi dă întotdeauna emoții. Locuiește în Khabul, Afganistan. Este periculos. Dar este senzațional ce face pentru copii, în general, pentru drepturile femeilor, pentru spitale. Când a fost cutremurul din Nepal a fost trimisă acolo ca să organizeze, să comunice despre ce se întâmplă în acea parte de lume. „

Și chiar dacă acum este în elita celer mai buni dirijori ai lumii, Lawrence Foster nu a iubit întotdeauna muzica.

L.F. “La început nu îmi plăcea muzica clasică. O detestam. Eram forțat. Când aveam șase ani mi s-a spus: vei face cursuri de pian. Doamne, tare mai uram. Când aveam aproape 12 ani, am devenit foarte bun prieten cu un elev neamț, stăteam împreună la internat. Mama, după ce tatăl și fratele meu au murit, și-a spus că aș fi mai bine crescut într-un internat decât acasă, unde nu se simțea în stare să aibă grijă de mine, așa crezând că mă protejează.  În felul ăsta, la școală, mi-am făcut acest prieten cu cinci ani mai mare decât mine. El iubea muzica clasică. Devenisem prieteni pentru că eu știam să joc șah și jucam împreună. Când eram mic am fost campion la juniori, la șah. Acum nu mai știu să joc. Am uitat. „

Și-a lăsat sufletul deschis până la urmă iar muzica și-a găsit singură drumul către ființa lui.

L.F. “De fiecare dată îmi punea să ascult înregistrări cu muzică clasică, conta foarte mult pentru mine ce credea el, fiind mai mare, iar faptul că el iubea această muzică m-a făcut și pe mine să îmi schimb părerea. La primul concert la care am mers, la filarmonică, am ascultat o orchestră simfonică minunată și am fost copleșit. Atunci mi-am spus: Dumnezeule, asta trebuie să fac! „

Experiențele neplăcute nu au fost însă puține.

L.F. “Știam să cânt relativ bine la pian, nu excelam. În școala militară, eram nevoit să exersez. Eram închis într-o cameră, ceilalți se uitau la mine, iar dacă nu cântam, în jurul orei 5, după-amiaza, nu primeam mâncare. Lucrurile erau destul de dure atunci. Știam totul despre exercițiile militare, arme, absolut tot. „

Când a decis că vrea cu adevărat să facă muzică a realizat cât de greu este.

L.F. “La 12 ani e deja târziu să înveți tot.  Am muncit foarte mult, extraordinar de mult, dar în cele din urmă am avut noroc. Am avut niște profesori extraordinari. Am fost în locul potrivit, la momentul potrivit. „

La numai 19 ani a primit poziția de dirijor al Baletului din San Francisco. De acolo, a continuat să crească și să ocupe mai multe poziții importante în domeniu.

Dincolo de muzică, este pasionat de lectură.

L.F. “Îmi place să citesc, în general tot ce ține de istorie. Iubesc istoria. Îmi plac filmele. Nu îmi plac cele de groază sau SF, în rest îmi plac toate filmele.  Îmi plac dramele, filmele de comedie bune. În general îmi plac filmele vechi. Recent l-am văzut pe Kirk Douglas, Cary Grant, Lee Remick, Marylin Monroe, aceeștia sunt genul de actori care îmi plac mie.  Prefer să merg să văd filmele la cinema, pe ecranele mari, așa mă simt cel mai bine. „

Îi place să meargă la concertele altor dirijori, adoră pictura renascentistă și nu rezistă niciodată în fața preparatelor culinare românești. Soția păstrează gustul viu al României prin preparatele de acasă.

Mulțumesc, maestre! Data viitoare ne vedem la povești în fața unei porții de papanași…

Interviu realizat cu sprijinul BMW, maşina oficială a Festivalului George Enescu.